În vidul spațial, două bucăți din același metal se sudează instantaneu dacă se ating.

Sudura la rece a fost documentată științific pentru prima dată în secolul al XVIII-lea de către fizicianul britanic Reverendul John Desaguliers, însă a devenit o problemă critică odată cu începutul erei spațiale. În 1940, experimentele au arătat că metalele se pot uni fără căldură dacă suprafețele sunt perfect curate și netede. În spațiu, absența oxigenului previne formarea stratului protector de oxid care, pe Pământ, acționează ca un izolator între atomii metalici.Mecanismul se bazează pe faptul că atomii de pe suprafețele metalice nu au cum să „știe” că aparțin unor obiecte diferite. Atunci când bariera de oxid este îndepărtată, electronii pot circula liber între cele două piese, creând legături metalice puternice la nivel atomic. Acest proces transformă două componente distincte într-un singur bloc de metal omogen, fără a fi nevoie de topire.Un caz celebru a avut loc în 1991, când sonda spațială Galileo a NASA a întâmpinat probleme majore. Antena sa principală de mare câștig nu s-a putut deschide complet deoarece trei dintre nervurile sale metalice s-au sudat la rece în timpul călătoriei prin vid. Inginerii au fost nevoiți să folosească antena secundară, mult mai lentă, limitând volumul de date transmise de la Jupiter.Pentru a preveni astfel de incidente, inginerii spațiali folosesc astăzi straturi speciale de protecție sau materiale diferite care nu se sudează între ele. De asemenea, lubrifianții solizi și tehnicile de anodizare sunt esențiale pentru a asigura funcționarea mecanismelor mobile în misiunile de lungă durată. În prezent, sudura la rece este studiată intens pentru potențiale aplicații în nanotehnologie și fabricarea microcircuitelor.