Mingile de golf au adâncituri pentru a zbura de două ori mai departe decât cele netede.

Istoria mingii de golf a făcut un salt major în secolul al XIX-lea, când jucătorii au observat că mingile din gutapercă (un tip de latex natural) deveneau mai eficiente pe măsură ce se uzau. În 1905, britanicul William Taylor a brevetat primul design cu adâncituri regulate, revoluționând sportul prin aplicarea principiilor aerodinamicii. Studiile moderne confirmă că aceste alveole reduc forța de rezistență la înaintare cu până la 50% față de o sferă perfect netedă.Mecanismul fizic implicat se bazează pe controlul stratului limită de aer. La o minge netedă, fluxul de aer se separă rapid de suprafață, lăsând în spate o zonă mare de joasă presiune care acționează ca o frână. Adânciturile forțează aerul să devină turbulent, ceea ce face ca fluxul să rămână atașat de minge mai mult timp. Această modificare reduce dimensiunea „urmei” de joasă presiune din spatele obiectului, permițându-i să alunece mai ușor prin aer.Pe lângă reducerea rezistenței, adânciturile influențează și portanța prin efectul Magnus. Când o minge de golf este lovită, ea capătă o mișcare de rotație inversă (backspin). Adânciturile optimizează diferența de presiune dintre partea superioară și cea inferioară a mingii, generând o forță care o ridică în aer. Fără aceste 300-500 de gropițe, o minge lovită de un profesionist ar parcurge doar aproximativ 130 de metri în loc de 260 de metri.