În epoca barocă, medicii foloseau lăsatul de sânge pentru a trata orice, de la febră până la suferințele din dragoste.

Practica lăsatului de sânge își are rădăcinile în lucrările medicului grec Hipocrate și a fost rafinată ulterior de Galen în secolul al II-lea. Aceștia susțineau că sănătatea depinde de echilibrul a patru fluide: sângele, flegma, bila galbenă și bila neagră. În perioada barocă, această teorie era încă dogma centrală a medicinei europene.Medicii foloseau instrumente numite fleamuri sau scarificatoare pentru a tăia venele pacienților, considerând că eliminarea „sângelui rău” reduce inflamația. În 1685, regele Carol al II-lea al Angliei a fost supus unor proceduri brutale în care i s-au extras peste 700 ml de sânge înainte de a deceda. Această pierdere masivă de lichide vitale ducea adesea la șoc hipovolemic și insuficiență de organe.Un alt caz celebru este cel al lui George Washington din 1799. În încercarea de a trata o laringită acută, medicii săi i-au extras aproximativ 2,3 litri de sânge în mai puțin de 24 de ore. Această cantitate reprezenta aproape jumătate din volumul său sangvin total, grăbindu-i inevitabil sfârșitul.Abia la jumătatea secolului al XIX-lea, cercetările medicului francez Pierre Louis au demonstrat statistic că lăsatul de sânge nu ajuta la vindecarea pneumoniei. Descoperirile sale, împreună cu avansul teoriei germenilor a lui Louis Pasteur, au dus la abandonarea treptată a acestei practici barbare. Astăzi, procedura se mai folosește doar în cazuri medicale extrem de rare, precum policitemia vera.