Cum reușeau tragediile antice să provoace trăiri atât de intense în rândul spectatorilor?
Tragediile grecești funcționau ca o formă de terapie colectivă prin procesul numit catharsis.
În Grecia antică, teatrul nu era doar divertisment, ci o experiență psihologică profundă. Spectatorii urmăreau prăbușirea eroilor tragici pentru a experimenta milă și frică într-un mediu sigur. Acest proces, numit catharsis, permitea publicului să își elibereze emoțiile reprimate și să obțină o claritate mentală nouă. Prin simularea acestor crize pe scenă, cetățenii învățau să gestioneze mai bine suferințele din viața reală.
Nerd Mode
Conceptul de catharsis a fost definit pentru prima dată de Aristotel în lucrarea sa fundamentală, Poetica, scrisă în secolul al IV-lea î.Hr. El susținea că tragedia are rolul de a purifica sufletul prin stârnirea milei pentru erou și a fricii că un destin similar ar putea lovi pe oricine. Această reacție emoțională intensă nu era considerată o slăbiciune, ci o necesitate civică și medicală pentru sănătatea mentală a populației.Cercetările moderne în neuroștiințe, precum studiile publicate de University College London, sugerează că vizionarea dramelor activează neuronii oglindă. Acești neuroni permit creierului să simuleze suferința altora ca și cum ar fi propria experiență, declanșând eliberarea de oxitocină și endorfine. Acest amestec hormonal ajută la reducerea stresului și la creșterea coeziunii sociale în cadrul grupului de spectatori.Un studiu realizat de Universitatea Oxford în 2016 a demonstrat că poveștile tragice cresc pragul de toleranță la durere al participanților. Cercetătorii au descoperit că sistemul de endorfine al creierului este stimulat puternic atunci când suntem mișcați de o poveste tristă. Astfel, teatrul antic funcționa ca un mecanism biologic de adaptare, pregătind cetățenii pentru reziliență în fața adversităților reale ale vieții.
Fapt verificat
FP-0006136 · Feb 20, 2026