Baschetbaliștii de elită pot crea iluzia că plutesc în aer prin tehnica numită hang time.

Fenomenul de hang time este guvernat de legile fizicii cinematice, în special de mișcarea proiectilelor sub influența gravitației. Odată ce picioarele părăsesc solul, centrul de masă al sportivului urmează o traiectorie parabolică fixă care nu poate fi modificată în aer. Totuși, prin repoziționarea membrelor, baschetbalistul poate schimba poziția corpului față de acest centru de masă invizibil.În timpul unei sărituri de elită, un jucător petrece aproximativ 50% din timp în treimea superioară a arcului săriturii. Această fază de vârf este locul unde viteza verticală este cea mai mică, creând o fereastră scurtă de stabilitate vizuală. Dacă sportivul își ridică picioarele sau își extinde brațele spre coș în acest punct, capul și trunchiul par să rămână la o înălțime constantă.Studiile biomecanice arată că recordul pentru cel mai lung hang time documentat este de aproximativ 0,92 secunde, deținut de legende precum Michael Jordan. Pentru a atinge o săritură verticală de 122 de centimetri, un sportiv trebuie să genereze o forță explozivă imensă, adesea depășind 400 de kilograme de presiune în doar 0,2 secunde. Această forță este produsă în principal de mușchii cvadriceps și gastrocnemius prin ciclul de întindere-scurtare.În ciuda impresiei de plutire, accelerația gravitațională de 9,8 metri pe secundă la pătrat acționează constant asupra corpului. Niciun om nu a reușit vreodată să depășească pragul de o secundă de zbor fără asistență externă. Astfel, hang time-ul rămâne o demonstrație fascinantă de control atletic și o iluzie optică perfect executată sub presiunea fizicii.