Arbaletele medievale puteau străpunge armura de oțel, punând capăt erei cavalerilor invincibili.

Arbaleta medievală a reprezentat o culme a ingineriei mecanice din secolele XI-XV, utilizând un sistem de pârghii și scripeți pentru a stoca energia cinetică. Modelele avansate, precum cele cu arc de oțel apărute în secolul al XIV-lea, puteau genera o forță de tragere de peste 450 de kilograme. Această energie era concentrată într-un bolț scurt și greu, care atingea viteze de aproximativ 50 de metri pe secundă la impact.Eficiența acestor arme a fost atât de mare încât, în anul 1139, Conciliul al II-lea din Lateran, sub autoritatea Papei Inocențiu al II-lea, a încercat să interzică folosirea arbaletelor împotriva creștinilor, considerându-le prea mortale. Totuși, utilitatea lor tactică a prevalat în fața decretelor religioase. În bătălii precum cea de la Jaffa din 1192, Richard Inimă de Leu a folosit arbaletieri pentru a respinge forțele superioare numeric ale lui Saladin.Studiile moderne de balistică arată că un bolț de arbaletă putea penetra o armură de oțel de 2 milimetri grosime de la o distanță de 50 de metri. Această capacitate de perforare a forțat fierarii să creeze armuri de plăci tot mai complexe și mai grele, ducând în cele din urmă la o cursă a înarmării între protecție și puterea de foc. Declinul definitiv al cavaleriei grele a fost pecetluit ulterior de apariția armelor de foc, care au preluat principiul penetrării mecanice introdus de arbaletă.