În largul oceanului, un tsunami poate fi o simplă ondulație de un metru, dar devine un zid de apă uriaș când ajunge la țărm.

Fenomenul prin care un tsunami crește în înălțime pe măsură ce se apropie de țărm se numește amprentă de micșorare (shoaling). În oceanul deschis, adâncimea medie de 4.000 de metri permite valului să aibă o amplitudine foarte mică, adesea sub 1 metru, deși lungimea sa de undă poate atinge 200 de kilometri. Viteza de propagare este determinată de rădăcina pătrată a produsului dintre accelerația gravitațională și adâncimea apei.Un exemplu istoric major este cutremurul din Oceanul Indian din 26 decembrie 2004, care a generat valuri ce au atins înălțimi de peste 30 de metri în regiunea Banda Aceh, Indonezia. Energia eliberată de acest seism de magnitudinea 9,1 a fost echivalentă cu peste 23.000 de bombe atomice de tipul celei de la Hiroshima. Această energie s-a deplasat prin ocean cu peste 800 km/h înainte de a lovi coastele a 14 țări diferite.Administrația Națională Oceanică și Atmosferică (NOAA) utilizează sistemul DART (Deep-ocean Assessment and Reporting of Tsunamis) pentru detectarea acestor amenințări. Senzorii de presiune plasați pe fundul oceanului pot detecta schimbări de nivel de doar un milimetru sub o coloană de apă de câțiva kilometri. Aceste date sunt transmise prin satelit către centrele de alertă, oferind comunităților de coastă minute sau ore prețioase pentru evacuare.