Majoritatea fiordurilor au la intrare un „prag” submers care izolează apele adânci de restul oceanului.

Fiordurile sunt văi glaciare inundate, formate prin eroziunea masivă exercitată de ghețari în timpul Pleistocenului, perioadă care s-a încheiat acum aproximativ 11.700 de ani. Pe măsură ce ghețarul se deplasa spre mare, acesta exercita o presiune uriașă asupra solului, săpând bazine adânci în roca de bază. Totuși, la punctul de contact cu oceanul, forța de eroziune a ghețarului scădea deoarece gheața începea să plutească.Acest fenomen a dus la depunerea de morene terminale, adică grămezi uriașe de resturi stâncoase și sedimente, care au format pragul submers actual. Studiile oceanografice realizate de instituții precum Institutul Norvegian de Cercetare Marină confirmă că aceste praguri joacă un rol critic în hidrodinamica fiordurilor. Ele blochează pătrunderea curenților oceanici reci și denși în straturile inferioare ale fiordului, menținând apa de la fund aproape stagnantă.Această izolare duce la fenomenul de stratificare, unde apa dulce provenită din topirea zăpezilor plutește deasupra apei sărate mai dense. În fiorduri precum Sognefjord, cel mai lung și adânc din Norvegia, acest prag limitează reîmprospătarea apei adânci la intervale de câțiva ani sau chiar decenii. Această configurație geologică unică permite dezvoltarea unor specii de corali de apă rece și a unor comunități biologice care nu ar putea supraviețui în condițiile agitate din largul oceanului.