„Cele Patru Anotimpuri” de Vivaldi sunt bazate pe poezii scrise chiar de compozitor pentru a descrie fiecare scenă.

Publicate în anul 1725 ca parte a operei „Il cimento dell'armonia e dell'inventione”, cele patru concerte pentru vioară ale lui Antonio Vivaldi reprezintă unul dintre cele mai timpurii și faimoase exemple de muzică programatică. Deși identitatea autorului sonetelor care însoțesc partiturile a fost dezbătută, majoritatea istoricilor muzicali, precum Michael Talbot, susțin că Vivaldi însuși a scris textele pentru a se asigura că ascultătorii înțeleg viziunea sa.Fiecare concert este împărțit în trei mișcări care urmăresc firul narativ al poeziilor. În „Iarna”, de exemplu, pizzicato-ul viorilor sugerează picăturile de ploaie înghețată, în timp ce ritmul alert redă tremuratul din cauza frigului tăios. Vivaldi a mers până acolo încât a marcat pasaje specifice din partitură cu litere corespunzătoare versurilor din sonete, o tehnică de precizie narativă neobișnuită pentru secolul al XVIII-lea.Această abordare a influențat major evoluția muzicii clasice, deschizând drumul pentru compozitori precum Beethoven sau Berlioz. Analizele moderne efectuate de instituții precum Academia Națională Santa Cecilia subliniază modul în care Vivaldi a folosit onomatopeele muzicale pentru a crea o experiență multisenzorială. Astăzi, „Cele Patru Anotimpuri” rămân un punct de referință pentru modul în care arta abstractă poate comunica detalii concrete din lumea naturală.