Vikingii foloseau „pietre ale soarelui” pentru a naviga prin ceață și nori, cu mult înainte de inventarea busolei magnetice.

Utilizarea pietrelor soarelui a fost menționată inițial în saga islandeze, precum „Saga lui Olaf”, dar a fost privită mult timp ca un mit până la descoperirile arheologice recente. În anul 2013, cercetătorii au analizat un cristal de calcit găsit într-o epavă britanică din secolul al XVI-lea, confirmând că astfel de minerale pot detecta soarele cu o eroare de doar 1 la sută. Această metodă se bazează pe fenomenul de birefringență, unde cristalul descompune lumina solară în două raze separate.Spatul de Islanda, o formă pură de calcit, acționează ca un filtru de polarizare natural. Lumina soarelui devine polarizată atunci când trece prin atmosferă, formând modele circulare pe care ochiul uman nu le poate vedea direct. Prin rotirea cristalului în fața ochilor, navigatorul caută punctul în care cele două imagini proiectate prin piatră au exact aceeași luminozitate, indicând direcția sursei de lumină.Studiile publicate de cercetătorii de la Universitatea Eötvös Loránd din Ungaria au demonstrat prin simulări computerizate că această tehnică este extrem de fiabilă. Chiar și în condiții de amurg sau cer complet acoperit, vikingii puteau naviga pe rute lungi de mii de kilometri între Norvegia, Groenlanda și Newfoundland. Această tehnologie optică avansată explică modul în care aceștia au dominat mările Atlanticului de Nord între secolele VIII și XI, fără a deține instrumente magnetice.